Poveste de iarnă

“A fost odată ca niciodată”, aşa ar începe orice poveste. Dar când este vorba de un coşmar, cred că ar începe cu “A fost o data” de nu s-ar fi întâmplat. Cruda realitate a început în luna ianuarie a anului 2001. Habar nu aveam că ceea ce avea să m-i se întâmple atunci avea să-mi schimbe în cel mai rât fel cu putinţă viaţa.

Totul a pornit de la o banală răceală, cum bănuiam atunci că ar fi. Ca pe orice răceală am tratat-o cu oarecare indiferenţă, încercând să mă restabilesc în cel mai firesc mod. Am recurs la aspirine, Paracetamol, ceaiuri fierbinţi. Starea sănătăţii mele în loc să se amelioreze se agrava mai rău, evoluând cu febră, dureri de cap, scădere în greutate până la 13 kg. Totul a durat trei săptămâni, timp în care am sperat că nu este decât o gripă şi îmi voi reveni. Dar, din păcate nu era nici pe departe aşa. După trei săptămâni de chin groaznic am fost convinsă de cei apropiaţi mie să merg la spital. Atunci am privit atitudinea lor vis-a vis de mine ca pe ceva  firesc, dar astăzi când privesc în urmă îmi dau seama că le datorez viaţă. Am mers la Spitalul Universitar Bucureşti unde m-i s-au făcut analize de rezistentă, care nu au spus mai nimic despre starea mea, iar cei de acolo m-au îndrumat spre Spitalul Victor Babeş. Eram o tânără care ajungeam la spital mai mult pe targă, şi cu o greutate de 41 de kg la o înălţime de 1,78 m. 

 Am fost internată, iar în urma analizelor care m-i s-au făcut, nu îşi puteau explica de unde vine febra, care ajungea frecvent  la 41 de grade. În concluzie doamna doctor care se ocupa de mine i-a sugerat asistentei să-mi facă testul HIV. În momentul acela m-a bufnit râsul în sinea mea, doctoriţa aceea nu era sănătoasă să-i treacă aşa ceva prin cap. Dar în una din zile am fost chemată la cabinetul altei d-ne doctor decât cea care avusese inspiraţia de a mă testa. Am fost invitată să iau un loc pe scaun şi în momentul următor am auzit următoarele cuvinte: “Să ştii că ai SIDA.”

În acel moment am crezut că timpul stă în loc, că ziua este noapte, iar sufletul mi se scurge din trup. Pe atunci nu ştiam decât că din acest fapt se moare într-un mod urât. Mi-a trebuit mult timp să pot trece peste acest moment, dar cu ajutor medicului specialist şi cu sprijinul moral extraordinar din partea celor din jurul meu, familie, prieteni cât şi cei pe care i-am cunoscut ulterior în spital, am reuşit să merg mai departe, să înţeleg că drama nu este chiar atât de mare precum credeam şi că merită să-mi fac planuri şi vise. În acest moment am trei ani de când am fost depistată, urmez tratamentul ARV de peste doi ani, şi sunt sănătoasă şi cu nimic diferită de dumneavoastră. În concluzie, voinţa învinge orice, chiar şi boala. Fiţi optimişti în viaţă şi convingeţi şi pe ceilalţi să fie.

Sunt cea de lângă dumneavoastră.

P.S. Un mesaj pentru cei care acum trec prin ceea ce eu am trecut în urmă cu trei ani. Ştiu că nu este aşa uşor să treci peste o aşa veste, dar vă asigur, vă garantez că atâta timp cât visele voastre nu se sting, veţi reuşi într-o zi să fiţi la fel de puternici ca şi mine. Nu lăsaţi speranţele să se stingă şi visele voastre vor deveni realitate. Daţi-mi şansa să vă mai vorbesc şi peste câţiva ani. Acest sfat şi această rugăminte vă sunt adresate de cineva la fel ca voi. Totul depinde de voi.

                                                                                                                               Noiembrie 2004





Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Sponsori și
parteneri:


© 2009 Uniunea Nationala a Organizatiilor Persoanelor Afectate de HIV/SIDA. Toate drepturile rezervate.