Baiatul cu privirea de smarald
L-am cunoscut întâmplător. Stabilisem o întâlnire cu un seropozitiv şi a venit împreună cu el. L-am întrebat pe amicul seropozitiv ce e cu al doilea băiat şi mi-a răspuns că şi el se afla în aceeaşi situaţie. Atunci m-am uitat mai bine spre el. Nişte ochi verzi ca smaraldul mă priveau trişti şi temători… Nu am crezut că poate fi seropozitiv. Era înalt cam de 1,80, brunet cu un ten bronzat şi cu nişte ochi ce-mi aminteau de Mediterană la apusul soarelui… Şi atât de tânăr! Anthony Delon ar avea motive de invidie dacă l-ar zări pe tânărul nostru!
Felul în care mă privea este cel pe care l-am observat cam la toate persoanele seropozitive: ochii de o tristeţe nemărginită şi faptul că nu mă putea privi în ochi în timp ce vorbea cu mine, simţind nevoia asiduă de a privi în jos, în gol… acel sentiment de vinovăţie din vocea lui necoaptă datorându-se stigmatului pe care cei asemeni lui o poartă… Este atât de nedrept!
Primul sentiment atunci când te confrunţi cu o asemenea situaţie este însăşi faptul de a te gândi: “Oare Dumnezeu există? Si dacă există, ce făcea atunci când acest tânăr a fost infectat? Dumnezeu avea pauza de cafea atunci?!”
Mi-a spus povestea lui. Cum a fost infectat. Mă întreb oare câte milioane de adolescenţi nu au păţit la fel ca băiatul din povestea mea? O poveste tipica pentru orice băiat aflat la vârsta de 19 ani, vârsta la care vrea să exploreze cât mai mult tot ceea ce înseamnă femeie. Împreună cu varul lui au cunoscut o fată cu care s-au înţeles “să-i facă” pe amândoi. Până aici nimic anormal sau extraordinar pentru aceasta vârsta. Mi-a povestit cum varul lui “s-a dus” primul cu fata în cauză, după care i-a venit şi lui rândul. După ce fata s-a spălat, cum povesteşte el, a intrat cu ea în camera şi au făcut sex. Până aici totul bine şi frumos. Dar problemele apar după un an de la aceasta întâmplare când băiatul cu ochii de smarald se îmbolnăveşte grav, având o gripa puternică. Este internat la spitalul de boli infecţioase unde i se fac toate analizele. Rezultatul analizelor este sigur şi de neschimbat pentru tot restul vieţii lui: este seropozitiv. El nu crede şi repetă analizele de încă cinci ori la toate celelalte centre spitaliceşti de specialitate. De fiecare data acelaşi rezultat: pozitiv. L-am întrebat cum a reacţionat când a aflat ca este seropozitiv şi mi-a răspuns că a râs, ca a crezut ca este o glumă, că el nu putea avea asta…
Băiatul din povestea mea trăieşte in mediul rural, într-o comună limitrofă Bucureştiului. Şi ca în orice comunitate rurală unde fiecare îl cunoaşte pe fiecare, zvonul că el este seropozitiv s-a răspândit foarte repede. El a devenit subiectul de discuţie al tuturor cumetrelor şi bădiilor vreme de vreo două săptămâni la el pe uliţă. Devenise cel mai “important” om din comună. Devenise “sidosul”.
Când varul lui a auzit de el ca e seropozitiv, l-a luat la batjocura, a făcut mişto de el la modul ca poate “l-a îmbolnăvit” si pe el şi l-a jignit cum era mai urât posibil. Toate rudele lui îi închideau uşa in nas atunci când el bătea la poarta lor.
Atunci el s-a închis foarte mult în sine şi în suferinţa lui tacită, a încercat să se sinucidă înghiţind o cutie de Combivir şi una de Stocrin. 120 de pastile! Dar nu i-a fost dat însă să moară. Nu încă. Nu acum. Nu aşa.
Fiind îngrijorat din cauză că ştia ce făcuseră împreuna cu acea fată, varul băiatului îşi face şi el testul. Pozitiv şi el. Atunci se simte vinovat pentru purtarea lui şi se duce la el pentru a-i cere scuze. Dar era prea târziu. Îl jignise prea urât şi suferise prea mult. De atunci au continuat să se ignore reciproc.
Dar băiatul cu ochii de smarald suferă. Este discriminat de către comunitatea în care trăieşte. Nu are un prieten cu care să poată vorbi de problemele lui, de temerile lui, de visele lui… Oamenii îl privesc cu teama şi putini sunt cei care-i adresează un cuvânt. L-am întrebat daca are o prietenă. Mi-a răspuns că de atunci când a fost diagnosticat, din 2001, nu a mai avut nici o prietenă. “Ce trist!” mi-am spus eu”. Nu poate continua aşa pentru că se distruge, se distruge pe dinăuntru”. “Ce fată crezi tu că ar intra în vorba cu mine dacă ar şti că am ceea ce am?” “O fată care să te iubească” i-am răspuns. Atunci el şi-a lăsat privirea in jos şi a rostit cu glas scăzut: “Ce fată poate să iubească unul ca mine?” “O fată la fel ca tine!” a fost răspunsul meu. “Şi unde o găsesc eu, că de doi ani îmi caut o prietenă? Am mers şi la doctor şi am întrebat dacă ştie o fată, am întrebat-o şi pe asistenta socială, am întrebat peste tot… Şi tot singur sunt!”
Atunci am înţeles intr-adevăr care este lucrul ce lipseşte cu desăvârşire la noi în România: un serviciu de dating în cadrul unei organizaţii de persoane seropozitive sau pentru persoane seropozitive. Ştiam lucrul acesta încă din momentul în care mă aflam în biroul unui oficial din domeniul HIV/SIDA din Bucureşti şi care auzindu-mi propunerea, mi-a răspuns cu un zâmbet ironic: “Dar ce vrei să faci, agenţie matrimoniala?”, m-a întrebat el atunci. Acum după ceva timp de la acea întâlnire descopăr că exact acel lucru care l-a făcut pe acel domn să zâmbească ironic atunci, trebuie încurajat aici în România. În străinătate nu există asociaţie activistă în acest domeniu care să nu aibă pe lista serviciilor sale şi serviciul de “POZ DATING”. Oare persoanele seropozitive nu mai au dreptul la viata intima după ce află diagnosticul? Trebuie oare să-şi pună centura de castitate sau să rişte pentru tot restul vieţii să fie respinşi de un seronegativ?
Unde anume să se adreseze un tânăr seropozitiv care îşi căuta o parteneră la fel ca el? La spital? Acolo medicii şi asistentele au mult prea multă treabă pe cap ca să se mai poată implica într-un proiect benevol de intermediere între persoane seropozitive. La o asociaţie ce-şi desfăşoară activitatea în domeniul HIV/SIDA şi care primeşte anual sute de mii de dolari pentru acest scop? La care asociaţie? Care dintre ei se ocupa de aşa ceva? Nici unul! Tuturor li se pare că proiectele ce au ca scop prevenirea sunt mult mai importante decât cele care i-ar putea include pe cei deja infectaţi. Şi cu ei ce facem? Ei trebuie să-şi trăiască viaţa în singurătate, indiferenţă şi izolare din cauză că unii consideră că este mai important să previi decât să tratezi? Oare până unde şi până când va mai continua să domine discriminarea în România? Când oare vom putea să îi privim pe aceşti oameni ca pe unii la fel ca noi? De ce o persoana bolnavă de cancer sau de diabet nu este stigmatizată ca una bolnava de SIDA? Aaaaaaa… pentru că în cazul SIDA, infectarea se face şi pe cale sexuală? Şi ce dacă?! Câte milenii trebuie să mai treacă ca să putem înţelege că SIDA este o boală ca oricare alta (şi de altfel una mai puţin gravă, dacă îmi permiteţi comparaţia). Sunt boli cu mult mai grave decât SIDA ca de exemplu diabetul insulinodependent. Dacă un diabetic nu-si face o singură dată injecţia de insulina, atunci el intră automat în soc hipoglicemic şi de aici până la moarte nu mai e decât un singur pas.
În schimb, un seropozitiv poate trăi şi-şi poate păstra starea de sănătate până la 20 de ani din momentul in care a fost infectat fără ca să aibă nevoie de vreo medicaţie. Este doar un virus ce trăieşte în corpul lor. Obişnuiţi-vă! HIV nu se ia prin strângerea mâini sau prin sărut. Nu moare de pe o zi pe alta! Din contra sunt mulţi care o duc mult şi bine! Uitaţi-vă la Magic Johnson!
Oare de câţi martiri SIDA mai aveţi nevoie ca să înţelegeţi că ei sunt doar nişte oameni normali ca mine şi ca voi? Cu o mică diferenţă. Un virus. Cum mulţi dintre noi purtăm în noi pentru toata viata virusul herpes, aşa ei poarta HIV. Un virus care poate fi controlat din fericire datorită terapiei antiretrovirale.
Lăsaţi ura şi stigmatizarea şi lăsaţi-i pe seropozitivi să-şi trăiască viaţa! În felul lor. Au şi ei, ca oricare alt grup, dreptul la o viaţă împlinită, pozitivă!
Martie 2005
Lasă un răspuns